Politic

Chișinău, oraș cu istorie, oraș cu viitor

Super articol despre Chișinău!! Unul informativ. Va recomand să-l citiți.

Biblioteca „Alexandru Donici”

Locuri pitorești ale Chișinăului

Explorarea florei și faunei pădurii, dintre sectoarele Râșcani și Ciocana

O zi de neuitat pentru elevii Liceului I. Creangă, Gimnaziul I.L .Caragiale și Valentina Marcu colaboratoarea filialei pentru copii Alexandru Donici, petrecută în inima codrului dintre sectoarele Râșcani și Ciocana. După cercetări documentare și vizionarea mai multor fotografii, materiale selectate din internet, cu cele mai frumoase locuri pitorești, am purces la drum, pentru a explora fauna și flora pădurii din apropierea sectorului Râșcani. Copacii înfrunziți, arbuști înfloriți, mirosul îmbătător al salcâmului, veverițe neastâmpărate, toate acestea ne-au îndemnat să ne desfășurăm activitatea prin observare cercetare joc…

Vezi articolul original

Publicitate
Politic

Moni Stănilă „Ţipă cât poţi”

Felicitari Moni Stanila! Este o autoare pe care ti-o doresti sa o citesti mereu sa o ai in bibliteca.

Biblioteca „Alexandru Donici”

Moni Stănilă s-a născut în Tomeşti, judeţul Timiş, România, în 1978. A studiat teologie ortodoxă la Timişoara şi Sibiu. Din 2010 trăieşte la Chişinău şi conduce împreună cu Alexandru Vakulovski cenaclul literar „Republica” al Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”.

A publicat jurnalul de convertire Iconostas (Graphe, 2007), volumele de poezie Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei (Ninpress-Charmides, 2009), Sagarmatha (Tracus Arte, 2012), Colonia fabricii (Cartea Românească, 2015), O lume din evantaie, pe care să nu o împarţi cu nimeni (Charmides, 2017) şi romanul Al 4-lea (Tracus Arte, 2013). La Editura Polirom a mai publicat o carte pentru copii, Războiul solomonarilor (2018). O parte dintre poemele sale au fost traduse în germană, engleză, franceză, suedeză, rusă, azeră, catalană, turcă, maghiară ş.a.

Stănilă, Moni. Țipă cât poți/Moni Stănilă. -Iaşi: Polirom, 2018. -176 p.

„Țipă cât poți: un roman aparent feeric, de fapt o carte despre identitatea multiplă, despre viață și despre trecerea ei.”

Vezi articolul original 641 de cuvinte mai mult

Politic

Mari clasici ilustrați

Bravo!!

Biblioteca „Alexandru Donici”

Colecția ”Marii clasici ilustrați” cuprinde cele mai cunoscute capodopere ale literaturii universale. Titlurile serie fac parte din lista de lecturii obligatorii în școală. Volumele sunt ilustrate , incluzînd, pe lîngă textul adaptat un rezumat al scrierii date și o succintă prezentare de a vieții și operei clasicului. Fiecare dintre aceste creații este esențială pentru formarea ta ca om cult.

Daniel Defoe ( 1659/1661-1731), scriitor, jurnalist și spion englez, a devenit celebru odată cu publicarea, în 1719, a romanului Robinson Crusoe, considerat de mulți crititci a fi primul roman scris vreodată în limba engleză. Defoe a fost unul dintre fondatorii romanului englezesc și contribuit la popularizarea acestui gen în Anglia și în lume. A scris peste cinci sute de cărți, pamflete și jurnale de diverse subiecte ( politică, religie, criminalitică, căsătorie, psihologie, supranatural).

Defoe, Daniel. Robinson Crusoe / Daniel Defoe. – Chișinău: Arc, 2018. – 144 p.

Robinson Crusoe

Vezi articolul original 410 cuvinte mai mult

Politic

Cuvânt dulce – Libertate

La multi ani de Limba Noastra!! Interesant articolul

Biblioteca „Alexandru Donici”

27 august –
Ziua independenței Republicii Moldova

Fiecare țară comemorează anual această zi sfântă. Orice țară își are o zi a ei.
Republica Moldova își sărbătorește Ziua Independenței la 27 august, ziua când în 1991, a fost adoptată Declarația de independență.

Сегодня Молдова отмечает День государственного флага – Aif.md

Dacă parcurgem cu ochii larg deschiși și cu mintea trează filele istoriei, nu putem să nu observăm că mai toate popoarele la un moment dat, au luptat pentru independență. Popoare, mici și mari, la anumite etape ale istoriei lor, au fost nevoite să pună mâna pe arme pentru a se vedea libere de a-și croi ele singure viitorul.

Tot mai distante, mai reci, mai străine – Ziua Independenței și ...

Diverse au fost căile țărilor pentru a ajunge să-și vadă visul realitate. După exemple nu trebuie să alergăm peste mări și țări, chiar meleagul nostru, a găzduit mulți revoluționari bulgari care vroiau să-și elibereze patria de sub jugul turcesc, luptând în războiul ruso-turc din anii 1877-1878. Amintiți-vă și de strabunii noștri…

Vezi articolul original 417 cuvinte mai mult

Politic

Cele mai citite romane clasice – Aventurile lui Huckleberry Finn

Mult succes!!

Biblioteca „Alexandru Donici”

Fără titlu55555555555Astăzi în cadrul programului estival ,,Provocarea verii 2020″ cu sloganul  Lectură. Joc.Experiment  a fost  prezentată online cartea „Aventurile lui Huckleberry Finn” de  scriitorul Mark Twain  care face parte din cărții jubiliare, împreună cu  elevii  cl. a IV-a  „C”  liceul „Socrate”,  prin intermediul platformei ZOOM. „Turnirul lecturii” a început cu citate celebre scrise de Mark Twain care sunt legate de Anul biodiversității: Dacă vezi un câine și-i dai de mâncare pe săturate, el nu te va mușca. Această e deosebirea capitală între câine și om. Și un alt citat: Optimistul: persoana care călătorește fără nimic, de nicăieri spre fericire. Apoi au urmat date bibliografice despre scriitor.

12905266_f520Mark Twain, pe numele său adevărat Samuel Langhorne Clemens, s-a născut pe 30 noiembrie 1835, în Florida, Missouri. A venit pe lume cu două luni mai devreme și până la vârsta de zece ani a fost un copil bolnăvicios. Tatăl scriitorului își dorea…

Vezi articolul original 437 de cuvinte mai mult

Politic

Curiozități despre arici

Super articol!! Imi place ce-ati facut !! Sunteti o echipa de milioane. Bafta mai departe in a ctivitatile voastre de pana acum.

Biblioteca „Alexandru Donici”

Deși aricii trăiesc, de obicei, în preajma omului, ei mai ascund încă multe taine. Despre dânșii sau plăzmuit o serie de neadevăruri, de exemplu, cum că ei prind cu ușurință șoareci și de aceea pot înlocui pisicile. În realitate, aricii nu pot să concureze cu șoarecii, sprinteneala cărora a devenit proverbială, doar dacă aceștia sunt bolnavi sau se află în captivitate. Hrana principală a aricilor o constituie insectele. Ariciul este un mamifer ce face parte din ordinul numit insectivore. Acesta la rândul său cuprinde 7 familii de animale mici și foarte mici: talpide, solenodontide, macroscelide,  tenrecide, soricidecrizocloride,  erinaceide.

În fosta Uniune Sovietică, inclusiv și în RSSM, se întâlneau reprezentanți ai 3 familii: erinaceidelor (aricii), talpidelor (cârtițele), soricidelor (chițcanii). Insectivorele consumă un număr enorm de insecte și limacși dăunători ai pădurilor și livezilor. Prin aceasta aduc un mare folos.

Aricii…

Vezi articolul original 486 de cuvinte mai mult

Politic

Patriotismul în Basarabia

În Republica Moldova cuvântul patriotism crează haos în inimile cetăţenilor, şi acest haos este creat de situaţia politică de la noi, de relaţia conflictuală din Transnistria şi Republica Moldova ajungând să confunde patriotismul  şi naţionalismul, sunt două  concepte total diferite.

Oare ce înseamnă a fi patriot şi naţionalist? De ce unii cetăţenii confundă de a fi patriot şi naţionalist. Încă în zilele noastre nu se ştie ce înseamnă să fii patriot şi naţionalist. De aici am pornit să scriu acest articol.

În acest fel, voi explica ce înseamnă patriotism şi naţionalism.  În Enciclopedia  Blacwell,  A Gândirii politice: ” Patriotismul este iubirea  pământului natal implicând disponibilitatea de acţiona pentru apărarea lui  şi de a-l  favoriza şi în alte privinţe”.  Deseori este confundat cu naţionalismul,” dar de fapt  reprezintă o idee mult mai veche şi cu o încărcătură teoretică mai redusă. Naţionalismul presupune  existenţa naţiunilor ca entităţi reale şi distincte, pe când patriotismul poate să  însemne chiar şi simplu ataşament  faţă de o localitate fizică sau faţă de un mod de viaţă, neimplicând  neapărat  vreo idee abstractă de ţară”.[1]

‘Iar despre naţionalism, dacă prin ideologie înţelegem un mod general de a gândi despre lume care are implicaţii prescreptive pentru politică, atunci naţionalismul este o ideologie, ba chiar ideologia cu cele mai multe efecte din lume.

Ca un mod de gândire despre lume, el pune accentul pe importanţa naţionalilor în explicarea proceselor istorice şi în analiza vieţii politice contemporane şi promovează ideea care „caracterul  naţional” este un factor de căpetenie în deferenţierea oamenilor.”[2]

În concluzie, pe înţelesul tuturor, ideea de patriotism este, un sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor, statornicit în decursul istoriei, iar naţionalismul, ca o doctrină politică bazată pe apărarea(uneori exagerată) a drepturilor şi aspiraţiilor naţionale.

Trecutul istoric ne-a arătat multe exemple  de români şi basarabeni patrioţi care şi-au  apărat patria, poporul cu dragoste  devotament pentru prosperitatea ei şi au luptat împotriva inamicilor ce invadau ţara. Patriotismul  înseamnă dragoste de patrie, de ţară iar prin dragoste  faţă de glia strămoşească, faţă de popor, faţă de tradiţiile lui milenare.


[1] Enciclopedia Blckwell, A Gandirii Politice, cordonata de David Miller, Ed: Humanitas, Buc 2000, pag 562

[2] Idiem pag 524

S-a dezbătut în ultima vreme mult despre subiectul patriotism în Moldova, au fost întrebaţi cetăţeni de rând, politiceni şi opinia publică de la noi.

Aş spune mai degrabă patriotismul în Basarabia decât în Republica Moldova. Aşa mă simt mai aproape de patriotism decât de neadevăr. Adevărul că noi suntem români basarabeni şi nu moldoveni din Republica Moldova. Cei care au citit literatură de specialitate şi istorie, ştiu cu adevărat care este adevărul nostru şi fac tot posibilul să transmită istoria adevărată a Basarabei.

Populatia Basarabiei nu fac diferenta dintre nationalist si patriotism, dar ele sunt 2 lucruri diferite si foarte important ca cetateanul de rand sa fie informat cu privire la definitia patriotism si nationalism.

Cetatenii Basarabenii sunt cu sufletul tot la unirea Basarabiei si a Romaniei Mari. Dar aici este mult de lucru la capitolul identitate nationala,spirituala şi culturală.

Mi-ar place să mă întorc în istorie noastră. Pentru că avem multe exemple de urmat şi trebuie de amintit ca să nu uităm cine au fost strămoşi noştri şi ce ne-au lăsat nouă, şi noi ce vom lăsa urmaşilor urmaşilor noştri.

Cu durere încă în suflet că majoritatea cetăţenilor noştri nu au înţeles de unde se trag şi de unde vin, nu ştiu că prin venele noastre curge sânge de român basarabean şi asta ar trebui să ne facă se ne simţim mândri şi să nu uităm că avem o identitate istorică, culturală şi spirituală. Măcăr aceste valori ar trebui să ne lege pe noi. Aceste valori ne-a lăsat moştenire Ştefan cel Mare şi noi ce facem defapt le vindem ca nişte laşi proprietăţi lăsate din strămoşi.

Încă după Ştefan cel Mare încoace, n-am fost în stare să păstrăm neatinsă moşia lăsată de străbuni, tot cedându-le străinilor pământul ţării, palmă. Paradoxul , dar orişice  zdruncinare geopolitică produsă în preajma statutului moldovenesc , se solda cu invevitabilitate piederi de teritorii, în favoarea ţărilor învecinate.

Cele mai recente înstrăinări de teritorii moldoveneşti au avut loc în august 1940, la transformarea Republicii  Autonome Sovietice  Socialiste Moldoveneşti(care a existat din 1924 până la 1940 în componenţa RSS Ucrainene) în republică unională din cadrul URSS- RSS Moldovenească

Politic

Reîntoarcerea la scris

Ce repede a trecut timpul.5 anii, a trecut pe neobservate. Mai ieri, am început să scriu câteva fraze pe blogul meu, şi iarăşi mă aflu la început de-a scrie. Din păcate, nu am scris nimic pe blogul meu, eram într-o fază de căutare a propriei persoane. Am lăsat foaia şi pixul în sertar, ca într-o zi mă voi întoarce la scris. Va veni un timp când voi scrie ceva interesant şi constructiv pentru mine şi cititori mei. Reîntoarcerea la scris este mereu binevenită, numai să nu renunţi deloc la ea.

Cultura

CRITICA CRITICII în revista Teatru

„… poate că fiecare dintre artişti se simte în sufletul său un Godot care aduce visul pe scenă”,

interviu cu Irina NECHIT,

scriitoare, jurnalist cultural.

–  Elena Boguş: Stimată doamnă Irina Nechit, mai mulţi ani în urmă aţi editat volumul de critică teatrală „Godot Eliberatorul”. A venit Godot în teatrul din Republica Moldova sau îl mai aşteptăm?

–  Irina Nechit: Volumul Godot Eliberatorul este încă din secolul trecut, însumând cronicile mele, interviurile, texte analitice despre ce se întâmpla atunci, căci în teatrul nostru era un reviriment. În principal, sunt texte despre teatrul „Eugene Ionesco”, pentru că a fost un fenomen şi rămâne un teatru viu. Încă la fondarea sa, TEI avea în repertoriu spectacolul „Aşteptându-l pe Godot” după Samuel Beckett. Este un spectacol de referinţă, unul dintre spectacolele emblematice ale teatrului basarabean modern.

Nu a venit Godot şi nu poate să vină. E un personaj fascinant anume prin aceasta – toată lumea îl aşteaptă, e visul pe care şi-l doresc mulți, dar care nu se împlineşte niciodată. Pe de o parte, el nu a venit, dar, pe de altă parte, fiecare creator de teatru mai viguros de la noi a încercat să-şi inventeze propriul Godot şi să fie el însuşi Godot, ca să reziste şi să creeze în situaţia în care nu poţi face aproape nimic. Anii de tranziţie au fost marcaţi de o profundă criză, bugetele teatrelor fiind tăiate în continuu. Este un mic act de eroism că oamenii de teatru nu au renunţat la meserie şi nu o ponegresc. Şi poate că fiecare dintre artişti se simte în sufletul său un Godot care aduce visul pe scenă.

– Elena Boguş: Credeţi că teatrul din Republica Moldova are nevoie de critică de teatru? 

Irina Nechit: Într-un proces teatral normal, este o mare nevoie de critica de teatru. Oamenii din mediul teatral autohton, de vreo zece ani, sunt tot mai supăraţi pe criticii de teatru, pentru că nu vin la spectacole, pentru că sunt mulţi artişti talentaţi despre care se scrie foarte puţin, pentru că nu se publică articole, pentru că nu se editează cărţi de teatru etc. E o raritate în presa noastră apariţia unei cronici sau recenzii bine scrise despre spectacole, despre premiere. Nu avem presă de cultură, adică avem foarte puţine reviste culturale. Fiind finanţate de Institutul Cultural Român, după tăierea bugetului, cele mai importante reviste culturale – Contrafort, Sud-Est Cultural, Semn, Clipa nu au apărut de aproape un an.

Unica publicaţie specializată – revista Teatru – este singura platformă de manifestare a criticilor de teatru autohtoni, care, chiar dacă sunt puşi la zid, chiar dacă nu sunt remuneraţi şi motivaţi, mai scriu articole dedicate teatrului. Totuşi, această revistă nu are o echipă de redactori, de reporteri care să ştie că muncind îşi câştigă existenţa. Ei sunt entuziaşti sau oameni care cred cu disperare în revigorarea teatrului.

Ar fi cazul să vorbim şi despre situaţia cărţii de teatru din Republica Moldova.  Şi în anii 1990-2000 cărţile de teatru apăreau cu greu, dar acum îmi pare şi mai complicat. În acest context, ne bucură editarea unor volume, de exemplu, cel despre Teatrul „Luceafărul” scris de Dina Ghimpu. Continuă să rămână pe prima linie Valentina Tăzlăuanu, lansând un volum extraordinar, Lumea după Hamlet.

Aceasta e situaţia ingrată a criticului, a cronicarului din Republica Moldova – dacă artistul se manifestă, apare în scenă, ceea ce desigur constituie un mare privilegiu, criticul de teatrul sau cronicarul întotdeauna rămâne în umbră. Dacă actorul e aplaudat, criticul de teatru nu e răsplătit nici măcar cu aplauze.

–  Elena Boguş: Aţi putea face un portret al criticului de teatru în general şi al celui din Republica Moldova?

–  Irina Nechit: E un om stingher, un om care se simte depăşit de situaţie, un om care nu aşteaptă de la scris aproape nimic. Apare o cronică, o recenzie, un interviu, dar nimeni nu apreciază asta. Ce să mai aştepţi? Că vei fi atras în nişte discuţii cu oamenii de teatru sau dezbateri în teatre? Din păcate, teatrele s-au plictisit de discuţii sau nu mai au nevoie de ele. Cu mai mulţi ani în urmă, au fost perioade când se organizau diverse dezbateri în teatre. Dar acum totul parcă s-a oprit. Una din cauze ar putea fi anturajul social şi instabilitatea politică. Aş vrea să cred că, probabil, se acumulează nişte energii care vor răbufni şi în scurt timp vom avea astfel de dezbateri. Comunicarea între oamenii de cultură de la noi mai are loc la UNITEM, la teatrul „Satiricus. I.L. Caragiale” (atunci când s-a organizat festivalul consacrat dramaturgiei basarabene), la Teatrul „Eugene Ionesco”, în unele seri de joi cu artişti din alte domenii invitaţi la discuţii sau la conferenţele de presă din Bienală. Dar, din păcate, toate acestea au loc atât de rar, încât nu mai pot aduna publicul, profesioniştii din domeniu.

–  Elena Boguş: Deci, cum ar trebui să fie relaţia dintre regizori și critici? Dar cea dintre actori și critici de teatru?

–  Irina Nechit: În primul rând, ar trebui să fie o relaţie profesională. Uneori, între oamenii de teatru și critici se mai întâmplă prietenii, atunci când au colaborat la un proiect etc. Dar prietenia cu un artist, cu o actriţă, cu un regizor nu trebuie să influenţeze scrisul criticului de teatru. Regizorii, de regulă, îi critică pe critici că nu sunt buni pentru că… nu vin la spectacole de câteva ori, cum le-ar plăcea lor să vină. Foarte puţini critici îşi pot permite acest lux, unii nu fac asta niciodată. Poate că e şi firesc, acum vitezele sunt altele, trebuie să prinzi din zbor şi să înțelegi ce-i cu acest spectacol de la prima vizionare. Şi actorii au supărările lor pe criticii de teatru, chiar şi pe ziarişti, mai ales pentru că sunt grăbiţi atunci când vin la teatru să-i vadă şi să scrie despre ei.

Şi, dacă acum stilul scrisului despre teatru este mai alert, mie îmi place: este mai comprimat, mai energic, mai tranşant… Deocamdată, asta e situaţia.

–  Elena Boguş: Atunci, ce fel de critică avem şi care este rolul criticii teatrale de la noi?

–  Irina Nechit: Cum e ţara, aşa e şi critica teatrală. Suntem câțiva critici din Chişinău invitaţi frecvent la Festivalul Naţional de Teatru din Bucureşti. În fiecare an, la diverse edituri din România, de exemplu, la Editura „Fundaţia Camil Petrescu”, apar cărţi de teatru şi de dramaturgie, volume despre fenomene teatrale, despre premiere, despre dramaturgi. Acolo este o activitate normală, aici nu este nimic normal în nici un domeniu şi nu este normală nici critica teatrală care există… dacă există…

Este bine că s-a creat grupul de critică teatrală al Dorinei Khalil-Butucioc, e de salutat faptul că ea face atelier de critică tânără. Eu chiar aştept ca o echipă de tineri critici de teatru să vină, să scrie, să publice. De exemplu, să pregătească doar ei un număr al revistei Teatru, scris în întregime de criticii tineri. Deocamdată observ că, dacă mai apar articolele tinerilor critici de teatru, ele sunt cumva distructive, scrise parcă în urma unor supărări şi nemulțumiri. Am văzut încă prea puţine analize ale spectacolelor, ale fenomenelor teatrale, ale festivalurilor de teatru.

–  Elena Boguş: Într-adevăr, acest interviu l-am realizat la cele câteva şedinţe ale Atelierului Bunilor Critici (ABC) al Centrului de Dramaturgie Contemporană (CDC), coordonate de Dorina Khalil-Butucioc. În ce direcţie ar trebui să meargă atelierul nostru de critică teatrală?

–  Irina Nechit: În primul rând, membrii acestui atelier trebuie să meargă la toate premierele şi spectacolele de la noi sau invitate. Apoi să scrie cronici de teatru, asta cel puţin aştept – simple cronici. Recenzia este ceva mai greu şi mai complex, o cronică nici nu o poţi numi critică de teatru, ci jurnalism cultural. Jurnalismul este mai expeditiv, mai rapid, mai laconic. Măcar de la aceasta să se pornească şi cu timpul tinerii critici să meargă la festivaluri şi să scrie despre curente, despre revoltele tinerilor, despre lumea teatrală nouă… Asta mi-aş dori. Şi să scrie atât pentru revista „Teatru”, cât şi în presă. Ar fi bine dacă UNITEM-ul ar stabili contacte directe cu ziarele pe care le avem ca să-i intermedieze, pentru ca tinerii critici de teatru să-şi poată trimite cronicile pentru publicare în acele mici spaţii din periodice rezervate culturii. Dar, pentru o cronică bună, este foarte important şi limbajul în care este scrisă, tinerii critici de teatru având multe deficienţe la acest capitol. Uneori, lectorilor şi stilizatorilor din redacţii le este foarte greu să corecteze fraza, sintaxa şi ortografia cronicilor trimise de critici tinerii. Nu e neapărat să fie foarte mulţi critici, măcar vreo 2-3, dar să le văd mereu cronicile.

–  Elena Boguş: Dar cum credeţi că ar trebui să fie un Centru de Dramaturgie Contemporană?

–  Irina Nechit: Cred că ar putea fi şi sunt de diferite formate. Acest nou Centru de Dramaturgie Contemporană din Chişinău, aşa cum a funcţionat până acum, este una din formele pe care şi le-a propus. Derapajele s-au datorat, cred, şi faptului că parchetul UNITEM-ului scârțâie foarte tare, cum intri acolo, parcă eşti pe nisipuri mişcătoare. Lumina e slabă, scena e departe, fotoliile – unul peste altul, dar şi aşa se poate. Sunt bravo tinerii că au mers chiar acolo şi au făcut ce au dorit şi ce au putut în spaţiul care li s-a dat. Sunt convinsă că merită să fie făcute spectacole-lectură şi în teatrele profesioniste, dar din moment ce ele sunt ocupate cu repertoriile lor, e bună şi o sală a UNITEM-ului. Centrele de Dramaturgie Contemporană din ţările civilizate scot volume, culegeri, antologii de piese. Acum a apărut un text câştigător al concursului de dramaturgie al Marianei Starciuc, fiind un rezultat bun al CDC-ului şi al UNITEM-ului. Am fost doar la câteva lecturi, la care se citea bine într-un altfel de ritm, dar erau doar lecturi. Sper din suflet că CDC-ul va continua şi că tinerii vor face nu doar simple lecturi, ci şi spectacole vii în baza unor texte bune..

–  Elena Boguş: Cum se împacă poetul, dramaturgul şi criticul teatral din Dvs. la vizionarea unui spectacol?

–  Irina Nechit: Într-o discuţie mai veche cu regizorul Sandu Cozub de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, acesta îmi spunea: „Atunci când, privind un spectacol, uit că sunt actor, regizor, om de teatru și sunt prins total în acţiune, în lumea personajelor, înseamnă că spectacolul este bun”.

Când ceea ce se întâmplă pe scenă reuşeşte să te desprindă de realitatea cotidiană, să te lovească, să te şocheze, să te cutremure, atunci este un spectacol adevărat. Probabil, pe mine mă impresionează în primul rând poezia spectacolului, oricât de teatrală ar fi, cu multă mişcare, gesturi, limbaj corporal, muzică ş.a.m.d. Dacă nu are o adiere de poezie, spectacolul mă lasă un pic rece. Probabil asta se manifestă şi în felul cum scriu cronicile, și în dramaturgia pe care încerc să o fac.

–  Elena Boguş: Spectacolul „Mi-e frică de Marea Neagră” a fost montat la Teatrul Naţional „M. Eminescu” în baza piesei Dvs. „Nudiştii”, câştigătoarea concursului naţional de dramaturgie al UNITEM-ului din 2009. Aţi participat şi la alte ediţii?

–  Irina Nechit: După participarea cu acest text, în cadrul concursului UNITEM-ului, am mai trimis o singură piesă într-o altă ediţie. Ministerul Culturii anunța în fiecare an un Concurs naţional de dramaturgie ce ar trebui să fie cel mai important concurs din Republica Moldova.

Dar la ediţia din anul trecut a Concursului naţional de dramaturgie a venit un singur text. Nu ştiu ce şi cum s-a întâmplat, dar ei au anulat concursul în general. Se pare că l-au reluat, dar oricum s-a mutat cam totul spre UNITEM. Acum tot ce fierbe şi se frământă în dramaturgie se întâmplă la UNITEM, la Centrul de Dramaturgie Contemporană.

Mă bucur enorm de mult că tinerii continuă să lucreze şi aştept, în etapa următoare, să văd spectacole făcute chiar de actorii care au participat la acest atelier, dar şi de regizori. Cele mai multe şanse de a fi montate le au textele contemporane scrise de actori sau de regizori. Adică, dacă poţi singur să scrii şi să montezi textul, el are mai multe şanse să apară pe scenă, aşa cum se întâmplă, de exemplu, la „Teatrul Spălătorie”.

–  Elena Boguş: Când mai vedem un spectacol-lectură sau o piesă de-a Dvs. pe scenă?

–  Irina Nechit: Nu ştiu. Deocamdată am experienţa atelierului de dramaturgie de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. Am fost coordonatorul atelierului de dramaturgie care a existat 3 ani. Lecturile erau supuse unor rigori, lucrau actorii profesionişti, se cerea existenţa unei anumite regii. Oricum, la sfârşitul lecturii, publicul care rămânea la discuţii avea mai multe pretenţii: de ce regizorul nu a lucrat mai mult, de ce lecturii nu i s-a dat o formă, concluzia fiind că trebuia să se meargă de la o simplă lectură, la un adevărat spectacol-lectură. Este o muncă pe care acum nu ştiu cine şi-o asumă sau şi-o poate asuma. Se pare că cei de la Centrul de Dramaturgie Contemporană  din cadrul UNITEM-ului acceptă şi o simplă lectură, fără elemente de regie sau de joc actoricesc. Lumea este mai indulgentă, iar scopul CDC-ului este să prezinte textul pentru a fi ascultat şi atât. Dar mi-ar plăcea ca regizorul şi actorul să intre în material, să pună ceva din meseria şi arta lor în lecturi, să se consume. Sigur, lucrurile se schimbă foarte repede şi chiar în peisajul nostru teatral cam inert, s-ar putea schimba ceva în bine.

–  Elena Boguş: Şi noi credem. Vă mulţumim pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu!